Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Arta portretului

        de Adrian Popescu

Ficţiunea ne îndepărtează de real, pentru a-l înţelege mai bine, privirea de la firul ierbii nu ne dă perspectiva privirii totalizatoare, de sus, a rotirii vulturului. Literatura ne apropie de un adevăr interior, ea este, aş spune, iluzie şi aluzie, nu e realitatea, pare (iluzia); apoi întreţine relaţii de complicitate cu alte cărţi, dincolo de timp (aluzia). Literarura e un cod cultural. Aceasta o susţine, ca principiu, cel mai cunoscut critic român de după război, Nicolae Manolescu. În noua versiune a Istoriei sale critice, mai condensată, Nicolae Manolescu excelează în portrete critice concentrate la maximum, fixând lapidar personalitatea unui scriitor prin câteva trăsături, în cărbune, care greu se mai pot şterge (uita). „Critica criticii“, de care se leagă în deceniul şapte numele lui Cornel Regman, în savurosul op Cică nişte cronicari…, se înrudeşte, oarecum, cu scrisul „criticii la două mâini“, din Istoria critică a literaturii române, 2008, o metodă explicată de autor, evocând gravura lui Escher. Diferenţele dintre cei doi critici sunt evidente, sincronia din cronicile hâtre ale lui Cornel Regman e una, diacronia seriilor stilistic-istorice ale lui Manolescu e alta. Apărută la editura Paralela 45, la fel ca Istoria pomenită mai sus, noua Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc are o formulă exegetică şi mai categorică, mai tăioasă. Avem o dinamică a formelor literare îngemănată cu o galerie memorabilă de portrete ale scriitorilor, făcută cu precizia unui psiholog exersat, cu umor şi inventivitate. Criticul imaginează acum mai decis încă busturi sau capete de bronz, turnat definitiv, oricum nu mulaje pregătitoare, de ghips, ceva greu şi definitoriu. Lipsesc multe nume onorabile, e drept, din noua Istorie…, dar fiecare critic are criteriile sale axiologice. Tonul este şi mai sentenţios, demonstraţia va fi minimă, dar e sugerată, mereu peremptoriu, în acest concentrat extrem al celor cinci veacuri de literatură română. Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Mircea Zaciu, Mircea Cărtărescu etc. devin personaje ca în Istoria lui Călinescu, prin câteva amănunte bio-bibliografice intens colorate, uneori cu o tentă pitoresc-anecdoctică, excelent surprinse de critic. Dar, mai ales, prin inspiraţia cu care sunt definite operele celor analizaţi, prin pregnanţa flamboaiantă a expresilor critice, sau fragranţa cu care ştie contopi tonul familiarităţii culturale cu informaţia decantată. Volumul pare un elegant vas de croazieră navigând pe Marea Negră a literaturii române. Cei care au avut norocul sa fie îmbarcaţi de armator pot spera ca vestele lor de salvare, recomandările criticului, să-i împiedice să se înece în uitare. Dar pentru cât timp, asta nimeni nu le poate garanta. Deocamdată, au tichetul de voiaj. Alt armator poate prefera alte figuri de scriitori. Pierre de Boisdeffre, Gaëtan Picon aleg pentru voiajul pe Mediterana, altă mare, alte porturi, autori după criterii şi mai exigente... Dar credeţi că ei nu au avut parte de contestări?

Reţinem în primul rând portretele, spuneam, o galerie de portrete. „Opera autorilor nu mai e descrisă, ci prezentată sintetic într-o încercare de portret“, va scrie Nicolae Manolescu în savuroasa lui postfaţă, „Eu sunt cârpaci bătrân“. Culorile acestor portrete au acum ceva din maliţiozitatea unui Cioran, mai putin cel din Exerciţii de admiraţie, sunt şi din acest gen, multe, dar şi din cele incluse în nemilosul Jurnal publicat postum. Unde aerul tranşant ne aminteşte, uneori, de frazele tăioase ale lui Marcel Reich-Ranicki, supra-lucidul, exigentul critic de la Allgemeinen Frankfurter Zeitung, ale cărui foiletoane au făcut legea literară, mult timp. Literatura e o meserie dificilă, unde ai puţini prieteni. Degeaba, insistă mulţi binevoitori – o zic fără ironie – să-i sugereze, în scris, desigur, criticului, nume importante, care ar fi putut intra (pe bune) în această nouă versiune a Istoriei critice… Autorul ne avertizează: „Am ţinut, nu o dată, seama de observaţiile făcute Istoriei critice. Nu şi, decât rareori, de cele referitoare la selecţie“. Ce să mai insistăm, degeaba, fiecare are selecţia sa.

© 2007 Revista Ramuri